FOTOGRAFUL E CEL CARE VEDE LUMEA CUM NU O VEDE ORICINE

INTERVIU CU OVIDIU POP, MAESTRU FOTOGRAF DIN ORADEA

S -a născut la Oradea, România, pe 9 aprilie 1973.
Este fotograf de peste 30 de ani, fiind pasionat de fotografia de portret, de fotografia aeriană şi de nudul artistic. Este directorul Editurii Duran’s din Oradea.
Fotografiile lui Ovidiu Pop au fost răsplătite cu 2.300 de premii dintre care 630 de medalii de aur (locul
I), trofee în 92 de ţări. A avut multe expoziţii personale în România şi peste hotate. A jurizat în cadrul mai multor Saloane Internaţionale de fotografie din România, Danemarca, Croaţia, India, Italia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Ecuador, Australia, China, Nepal, Kenya, Georgia şi Ucraina.
— Chişinăul e mai aproape de Oradea decât multe alte locaţii în care aţi expus fotografia Dvs., dar uite că
ajungeţi mai târziu aici. Cine e Ovidiu Pop?
— Da, e adevărat. Este o mare bucurie pentru mine să ajung la Chişinău, oraş în care am mai avut onoarea de a-mi expune fotografiile şi unde am prieteni şi colaboratori. Cine sunt eu? În primul rând sunt tatăl a doi copii minunaţi şi soţ. De 29 de ani conduc o firmă de publicitate şi o editură în Oradea, iar cu aparatul foto m-am întâlnit prima oară acum 36 de ani, însă de peste 10 ani sunt artist fotograf.
— Domeniul pe care îl reprezentaţi nu vă dă voie să spuneţi: Bunicul meu şi străbunicul, făceau aceasta. Motivaţia alegerii pe care aţi făcut-o e, probabil, alta.
— Începuturile mele în lumea artei fotografice sunt strâns legate de fondarea firmei mele de publicitate în anul 1994, când fotografiam tot ce era necesar pentru materialele de promovare cerute de clienţii mei. În anul
2000 am constatat că Oradea şi judeţul Bihor nu dispun de un ghid turistic, aşa că am decis să-l elaborez pe primul după 1977. Cu toate acestea, multe dintre fotografiile pe care le-am inclus au fost achiziţionate de la alţi fotografi. În 2005, am publicat prima ediţie a Monografiei ilustrate a judeţului Bihor, care cuprinde în principal fotografii realizate de mine, în urma vizitelor mele în cele 400 de sate ale judeţului. }n prezent, am ajuns la cea de-a şaptea ediţie, care conţine exclusiv fotografii de autor. Sunt extrem de mândru că această lucrare a devenit o veritabilă carte de vizită pentru judeţul Bihor, reuşind să se vândă în peste 13.000 de exemplare. Acest proiect rămâne unul dintre cele mai dragi mie, chiar dacă nu solicită în mod exclusiv latura mea creativă. M-a bucurat în mod deosebit să explorez şi să fotografiez fiecare sat din judeţ, precum şi să interacţionez cu mulţi oameni remarcabili pe parcursul călătoriilor mele. De asemenea, acest proiect mi-a adus un capital de imagine remarcabil.
— Înseamnă oare că, dacă sunteţi fotograf, aveţi pereţii tapetaţi cu poze?
— Nu neapărat… dar am tablouri cu unele fotografii premiate. Mi-am propus să tapetez biroul şi studioul meu cu fotografii premiate, dar nu aş avea suficient loc. }n biroul meu am păstrat doar 10 fotografii premiate pe perete.
— Ce faceţi când vedeţi fotografia, dar nu aveţi aparatul cu dvs? Consideraţi asta o şansă ratată?
— Mie îmi place foarte mult fotojurnalismul şi fotografia de stradă, astfel că am păţit de multe ori să pierd scene intense, neavând aparatul foto la mine.
Acele imagini sunt de nerecuperat, nu te mai întâlneşti niciodată cu ele. Acum şi când merg acasă am la mine un aparat şi drona, încap în portbagaj…
În Oradea anii trecuţi a ars Palatul Episcopiei Greco Catolice, dar aveam aparatura la mine şi am făcut singurele fotografii din aer, multe din acestea folosindu-se în cadrul anchetei post-incendiu, dar unele au fost şi
premiate la concursuri fotografice internaţionale.
— Care este partea care vă identifică printre artiştii din grupul dvs.?
— Poate că multiplele colaje unde mă joc cu trecerea timpului ori fotografiile mele abstracte sau nudurile realizate cu drona, seria de fotografii cu poziţia fetus, care mi-au adus multiple premii internaţionale.
— Aţi fotografiat nunţi? Sau nunta poate ajunge şi ea să fie expusă într-o galerie, altundeva?
— Am fotografiat doar trei nunţi la rugămintea unor prieteni. Nu sunt prea pasionat de acest gen de fotografie. Sunt foarte mulţi fotografi de nuntă buni mai ales în Ucraina ori în Rusia, care au făcut artă din acest gen de fotografie.
— Pe cine dintre colegii dvs. de la Chişinău îi cunoaşteţi?
— Am o relaţie de prietenie de vreo patru ani cu Anatol Poiată, preşedintele Asociaţiei Artiştilor Fotografi din R. Moldova, participant la Tabăra Internaţională de fotografie Sălaj: Tradiţie, Frumuseţe, Poveste, eveniment organizat de prietena şi colega mea de club Adela Rusu, dar am fost împreună şi în Novi Sad la un concurs internaţional special. Iurie Foca este colegul meu de juriu la Salonul Internaţional de la Suceava de trei ani, jurat la Circuitele mele internaţionale – Romanian Grand Circuit, dar şi cel căruia îi pot mulţumi pentru organizarea expoziţiei mele de la Chişinău.
— Uneori insistaţi pe nuduri. Ele încă mai oferă ceva nou, depinde asta de fotograf sau mai mult de nud?
— Ca să răspund succint la o asemenea întrebare complexă, voi spune că cel mai mult cred că depinde de ideea de la care porneşte fotograful. Aici nu contează atât de mult tehnologia cu care operează şi nici frumuseţea corpului modelului, cu toate că şi acestea sunt detalii importante; cel mai mult contează conceptul de la care porneşte în realizarea fotografiilor. Eu nu am ascuns 15 2024, ianuarie NOI niciodată faptul că îmi place acest gen fotografic. Mi se pare cel mai greu de realizat, el fiind printre primele care au avut succes de la apariţia artei fotografice, de aceea este o mare realizare să aduci ceva nou. Este o adevărată provocare de asemenea să nu calci linia spre obscen şi să ştii cum să pui în valoare corpul uman într-un mod insolit.
— Ştiu că deţineţi multe, multe premii. Care a fost primul şi care e cel de care sunteţi mândru?
— Primul meu premiu naţional (sfârşitul anului 2012) a venit să răsplătească o fotografie aeriană, în perioada în care nu erau încă drone şi fotografiam dintr-un mic avion, închiriat pe cheltuiala mea, Oradea şi judeţul Bihor pentru albumele mele. Primul meu premiu internaţional a venit din Slovacia şi l-am obţinut pentru o fotografie din categoria fotojurnalism. Cel mai mândru sunt de locul I la categoria Abstract la primul Campionat Mondial al fotografiilor realizate cu drona, Drone Awards 2018, fotografie şi premiu care m-a propulsat în ierarhia internaţională.
— Care este fotografia pe care regretaţi că nu aţi făcut-o? Pâna azi, mulţi dintre prozatori, poeţi aduc în textul lor grafica de carte. Dar fotografia când va ajunge în romane sau între poeme?
— Încerc să privesc spre viitor în ceea ce priveşte fotografia şi nu numai, aşa că mereu mă concentrez pe fotografiile pe care doresc să le realizez, fotografiile pe care le văd clar în imaginaţie şi cărora doresc să le ofer corporalitate.
}n ceea ce priveşte a doua parte a întrebării, mi-aş dori să existe mai multe opere de ficţiune ilustrate cu fotografii, dar, de asemenea, doresc să evidenţiez tipul de literatură experimentală, care include fotografii ca parte integrantă a textului. Fotografia are o forţă evocatoare mult mai mare decât cuvântul, iar autori precum Mark Z. Danielewski, Danny Lyon sau Jonathan Safran Foer au înţeles acest lucru şi au inclus elemente vizuale în operele lor.
— Expoziţia de la Chişinău a durat două-trei zile. Mona Lisa e de câteva sute de ani acolo, la Paris, şi, oricum, puţini care au reuşit s-o vadă. Credeţi că sunt suficiete pentru un oraş aceste câteva zile?
— În organizarea unei expoziţii există o serie de elemente care nu ţin de artist, care sunt stabilite de părţile care organizează expoziţia, dar eu cred că persoanele care doresc cu adevărat să viziteze o expoziţie o vor face oricum.
— Încotro merge fotografia? Sau, nebănuite sunt căile ei?
— Trăim într-o epocă foarte deschisă din punct de vedere estetic şi afirm asta cu bucurie. Nu există o singură direcţie unanim acceptată, ci o multitudine de direcţii. De asemenea, există suficient loc pentru arta fiecăruia şi, cel mai probabil, un public pentru fiecare. Arta a început să se „liberalizeze” cu adevărat prin secolul XX şi, cu toate că multă lume nu apreciază arta modernă şi contemporană, eu cred că acest lucru constituie un avantaj pentru fiecare artist pentru că libertatea de creaţie este cu adevărat un dar nepreţuit.
— Ce s-a întâmplat cu fotografia adevărată odată cu apariţia unui telefon care îl lasă pe fiecare dintre noi să facă poze?
— Eu încerc să fiu deschis la toate schimbările care se produc în jurul meu şi sunt atent să nu le întâmpin cu rezistenţă. Este felul meu de a mă menţine tânăr. Apariţia camerei foto la telefonul mobil permite fiecărui om să facă fotografii, dacă doreşte, însă puţini utilizează camera foto a telefonului mobil pentru a face fotografii artistice. Totodată, această funcţie a telefonului, împreună cu evoluţia social media a sporit obsesia culturii contemporane pentru imagine. Este un fenomen social care a luat o amploare foarte mare şi care nu poate fi ignorat. Trăim într-o cultură a imaginii, care a adus camera foto şi fotografia însăşi în centrul atenţiei. Acest lucru are şi avantaje, precum şi dezavantaje, depinde de modul fiecărui om de a se raporta la acest fenomen.
— Prin ce se deosebeşte fotografia românească de restul fotografiilor?
— Nu sunt sigur că naţionalitatea artistului impune anumite caracteristici fotografiei. Acestea depind mai mult de personalitatea, fantezia şi viziunea fiecărui artist în parte. Eu admir universalitatea fotografiei, caracterul ei global, capacitatea ei de a transcende graniţele cuvântului, ale limbii, ale spaţiului şi ale timpului. De aici cred că izvorăşte forţa ei.
— Titlul pozei îl ajută pe consumator sau îi îngustează gândirea?
— Depinde foarte mult de titlu. Titlurile foarte bune deschid fotografia, nicidecum nu o îngustează, îi oferă privitorului alte perspective, pe care poate singur nu le-ar fi luat în calcul. Dar, ca artist, nu poţi mereu fi inspirat să alegi cele mai bune titluri, însă cred că trebuie să încerci.
— Acest interviu va fi publicat în revista pentru copii şi adolescenţi NOI, iar asta mă obligă să ţin cont de vârsta cititorului. Deci… vă rog să vă amintiţi de Ovidiu cel mic şi de prima fotografie făcută.
— Am fost mereu un copil foarte activ, mi-a plăcut sportul, am şi practicat atletismul în adolescenţă, iar apoi am fost student al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii din Oradea. }n ceea ce priveşte fotografia, m-a fascinat încă de la 14 ani. Îmi amintesc cu drag de primul aparat foto pe care l-am folosit, un Смена-8, aparatul foto al mamei, pe care-l duceam cu mine la concursurile de atletism şi în cantonamente.
— Ce simţiţi când fotografiaţi copii şi ce căutaţi în lumea lor?
— }mi place mult s-o fotografiez pe fiica mea de trei ani şi jumătate pentru că totul se transformă într-un joc, nu doar pentru ea, ci şi pentru mine. {i reînvăţ, cu ajutorul ei, să mă joc. Cred că avem foarte mult de învăţat de la copii, dar suntem prea concentraţi pe lucrurile pe care noi vrem să-i învăţăm ca să vedem asta.
— Dacă aţi fi la o primă lecţie despre fotografie în faţa copiilor, ce le-aţi spune?
— Le-aş spune să creadă în visurile lor, oricare ar fi acelea şi să le urmeze.
— Care e greşeala cea mare pe care o poate comite un începător?
— Cred că cea mai mare greşeală pe care o comit majoritatea începătorilor este că nu au suficientă răbdare cu ei înşişi şi deseori nu-şi acordă suficient timp pentru a aprofunda ceva nou.
— A fost fotografia o punte între dvs. şi fata de care eraţi îndrăgostit?
— Nu m-am gândit până acum la asta, dar da, probabil, a fost. Pentru mine imaginea mereu a fost un limbaj în sine, apoi a devenit şi un limbaj între noi doi, acum e un limbaj între mine şi toată lumea.

Pentru NOI – Constantin OLTEANU